Kimono-ul
Kimono-ul este denumirea costumului traditional japonez, atat cel pentru femei cat si cel pentru barbati. Termenul de kimono este relativ recent, datand din jumatatea secolului al XIX-lea, cand a fost introdus pentru a se face distinctia dintre hainele occidentale, yofuku , si cele japoneze, wafuku, astfel ca numele de kimono inseamna pur si simplu „lucru de imbracat” (de la kiru 着る, „a imbraca”, si mono 物, „lucru”). Se spune despre kimono ca ar fi fost influentat de vesmintele chinezesti din timpul dinastiei Han (secolele II i.Hr. – II d.Hr.).
Datorita spectaculozitatii coloritului si al modelelor, cel mai de interes si mai apreciat este kimono-ul feminin. La origine, costumul era compus din doua piese, ceea ce s-a mentinut si in costumul taranesc, datorita mobilitatii pe care o permite in munca la camp. Din perioada Heian s-a dezvoltat tehnica de croire a kimono-ului in linie dreapta, adica prin coaserea a opt bucati de panza intr-un costum ce se poate adapta oricarei forme a corpului. Astfel, marimea unui kimono este aproape universala, lungimea fiindu-i ajustata prin legarea in jurul taliei cu un snur si scoaterea marginilor peste acesta. Aceasta tehnica are si avantajul ca prin pliere sau suprapunere de mai multe straturi se ofera caldura pe timpul iernii. Cu timpul, suprapunerea a devenit o moda, astfel ca intre secolele al VIII-lea si al XI-lea, vesmantul purtat de femeile de la curtea imperiala era compus din 12 (juni-hitoe) sau chiar mai multe straturi colorate. Ceea ce se purta pe dedesubt era numit kosode, adica „maneca mica”, ceea ce se refera nu la lungimea manecii, ci la marimea deschizaturii. In epoca Edo, tinuta standard a devenit de 5 straturi, ceea ce se purta in exterior fiind numit karaginu. Aceasta tinuta de kimono-uri suprapuse a ajuns sa fie purtata in cadrul ceremoniilor si a evoluat astazi in vesmantul de nunta, numit uchikake. Alegerea culorilor trebuia facuta cu atentie, intrucat acestea erau un indicator al rangului pe care il avea purtatorul. In timp, kosode a ajuns sa se poarte in exterior, fiind mai comod pentru viata activa a samurai-lor. Astfel, motivele decorative au ajuns sa fie si ele de interes, pe langa grija pentru culoare. In epoca Edo, kimono-ul a atins cea mai mare inflorire. Clasa chonin-ilor (oraseni mestesugari si comercianti) s-a dezvoltat foarte mult, ceea ce a dus si la inflorirea cartierelor de placeri din Yoshiwara in Edo, Shinmachi in Osaka si Shimabara si Gion in Kyoto. Astfel moda a ajuns sa fie dictata de curtezane si de actorii de kabuki, atragandu-i pe oraseni in a-si face costume asemanatoare cu ale lor. Aceasta nu a fost pe placul clasei samurai-lor, care au impus restrictii in achizitionarea de materiale scumpe de catre oraseni, ceea ce nu i-a impiedicat insa pe acestia sa poarte un vesmant de matase pe dedesubtul unui kosode de bumbac. Aceasta este si perioada in care snurul simplu care era folosit pana atunci pentru a lega kimono-ul este acoperit de un obi, dezvoltandu-se si diferitele stiluri de innodare ale acestuia.
Kimono-ul s-a purtat in mod curent pana in epoca Meiji, cand au fost introduse hainele occidentale, tinuta fiind obligatorie pentru cei cu functii publice; chiar si atunci multe dintre femei au continuat sa-l poarte pana dupa al doilea razboi mondial. Astazi, kimono-ul se mai poarta uneori la nunti, cu ocazia Anului Nou si a implinirii varstei de 20 de ani, sau la unele demonstratii culturale, cum ar fi ceremonia ceaiului.
Astazi, pentru a imbraca un kimono intr-o situatie formala se suprapun de obicei doua straturi, sau uneori chiar mai multe. Primul strat se numeste hadajuban si se poarta direct pe piele avand rolul de a conferi caldura pe timpul iernii si de a proteja vesmantul principal, mai valoros, de transpiratie. Cel de-al doilea, nagajuban, trebuie sa estompeze formele corpului, oferind un aspect moale si neted.
Exista doua tipuri principale de kimono pentru femei. Cele necasatorite poarta furisode, care este de obicei primit in dar la implinirea varstei de 20 de ani (baietii primesc un tip de kimono numit haori), in multe cazuri fiind transmis de la o generatie la alta. Particularitatea acestui tip de kimono consta in faptul ca are manecile foarte lungi si este de obicei confectionat din materiale in culori stralucitoare si cu modele extravagante. Pe langa kimono-ul propriu-zis se mai poarta o serie de accesorii, cum ar fi haneri, sau gulerul alb ce se fixeaza pe kimono, fiind doar putin vizibil si care se poate inlocui. Obi-ul, care poate atinge o lungime de 4 metri si o latime de 30 de centimentri, este de mai multe feluri si se innoada in spate in diferite stiluri, in functie de sezon si de ocazie. Cel mai cunoscut stil de innodare al obi-ului este taiko-musubi, datand din epoca Edo. Obi-ul poate fi sustinut de o panglica de matase, numita obiage, care poate servi si ca loc in care se poarta evantaiul sau batista. Peste obi se poate lega un snur decorativ numit obijime, care ofera mai multa siguranta fixarii obi-ului. In picioare se poarta de obicei un tip de sandale numite zori, si sosete albe, tabi, cu despartitura pentru degetul mare.
Dupa casatorie, o femeie poarta ceea ce se numeste tomesode, desi astazi sunt frecvente cazurile in care se poarta furisode si dupa casatorie. Tomesode este asemanator cu furisode in privinta accesoriilor, doar ca are manecile mai scurte si este de culoare neagra sau o alta culoare mai sobra decat in cazul kimono-ului pentru tinere fete. Cele negre se poarta la ocazii formale, cum ar fi nunti, si au ca trasatura distinctiva faptul ca au imprimata emblema familiei. O alta trasatura a acestui tip de kimono este faptul ca doar jumatatea inferioara are motive decorative.
Exista si alte tipuri de kimono-uri pentru femei. Homongi se poarta atunci cand se face o vizita formala, de obicei unei persoane mai in varsta; particularitatea lui consta in faptul ca sunt decorate cu acelasi tip de model pe toata suprafata lor. Cu ocazii speciale, cum ar fi petreceri, ceremonia ceaiului, manifestari de ikebana, sau nunti in familie, se poate purta tsukesage, modelul cu care sunt decorate fiind unul particular, mergand de jos pana sus, atat in fata cat si in spate, si intilnindu-se pe umeri, iar in cazul manecilor, modelul se intalneste in partea lor superioara. Pentru ocazii obisnuite exista alte doua tipuri de kimono-uri, clasificate din nou in functie de model: komon si tsumugi, primul fiind decorat cu motive de dimensiuni mici, delicate, in timp ce in cazul celui de-al doilea, formele sunt mai mari, mai proeminente.
Un tip special este kimono-ul de nunta pentru femei, numit shiromuku, care este de culoare alba. Tot in cadrul nuntilor, se poarta si uchikake, mentionat mai sus, suprapus peste un alt kimono, numit kakeshita. Pentru cap, vesmantul miresei are un tip special de acoperamant, ca un fel de gluga, tot de culoare alba, numit tsuno-kakushi. In cadrul inmormantarilor, culoarea kimono-ului este neagra, cu insemnele familiei, dar fara nici un alt fel de decoratii. Tot in acest caz trebuie mentionat faptul ca partea dreapta a kimono-ului in care se imbraca mortul se aseaza peste cea stanga, contrar practicii obisnuite, cand stanga se aseaza peste dreapta.
Astfel, atat materialul din care este confectionat kimono-ul, cat si culorile sau motivele decorative folosite transmit informatii despre varsta si statutul social al purtatorului. De asemenea, ingeniozitatea cu care sunt combinate accesorile si culorile poate da indicii cu privire la personalitata acestuia. Mai mult, intreaga tinuta trebuie adaptata cu grija ocaziei si perioadei in care este purtat. Astfel, culorile pale sunt mai potrivite pentru primavara, in timp ce culorile mai reci sunt mai adecvate pentru perioada verii. Toamna, culorile kimono-ului sunt asortate celor ale naturii, imitand nuntele frunzelor, in timp ce iarna, se poarta culori puternice, cum ar fi rosul sau negrul.
Kimono-ul barbatesc este astazi asemanator celui purtat de samurai in epoca Edo. Este confectionat din matase neagra si compus din trei piese: montsuki este partea principala, mai scurta decat in cazul kimono-ului femeilor, pentru a permite miscarea libera, peste care se poarta haori, un vesmant de exterior, care are imprimata in alb emblema familiei (mon); partea inferioara a costumului barbatesc este hakama, un fel de pantaloni mai largi. Kimono-ul barbatesc se leaga cu o pereche de snururi impletite numite himo. Barbatii poarta in picioare setta, sandale asemanatoare celor purtate de femei, cu deosebirea ca talpa nu este de lemn, ci este confectionata din acelasi material ca si tatami. In mod curent, astazi kimono-ul barbatesc intr-o varianta mai simplificata este purtat in cadrul unor sporturi, cum ar fi kendo, aikido, sau sumo.
Atat femeile cat si barbatii poarta in timpul verii un kimono usor, confectionat din bumbac, numit yukata (spre deosedire de kimono-ul formal, care este de obicei din diferite tipuri de matase sau din alt material mai pretios). Ocaziile cu care astazi se mai imbraca yukata sunt festivalurile din timpul verii, sau atunci cand se merge la baile publice. In picioare se poarta geta, cu sau fara tabi.
Kimono-urile pentru copii sunt variante miniaturizate ale celor pentru adulti, si se poarta de obicei cu ocazia festivalului Shichi-go-san, care are loc in noiembrie. In aceasta zi, baietii de 5 ani si fetitele de 7 si de 3 ani sunt imbracati in kimono-uri si dusi la altare shinto pentru a se ruga.
Datorita faptului ca, de cele mai multe ori, un kimono este tesut si pictat de mana folosindu-se procedee traditionale, costul unuia ajunge sa fie de cateva zeci de mii de dolari. Pretul este cu atat mai mare cu cat kimono-ul este si mai vechi. Din aceasta cauza, atunci cand se doreste astazi purtarea unui kimono pentru o ocazie speciala acesta este de obicei inchiriat, mai degraba decat cumparat, cu exceptia cazurilor in care este mostenire de familie.
Unele dintre cele mai valoroase kimono-uri dateaza din epoca Meiji, si sunt folosite astazi ca si obiecte de decor, pentru ornarea peretilor.
Datorita spectaculozitatii coloritului si al modelelor, cel mai de interes si mai apreciat este kimono-ul feminin. La origine, costumul era compus din doua piese, ceea ce s-a mentinut si in costumul taranesc, datorita mobilitatii pe care o permite in munca la camp. Din perioada Heian s-a dezvoltat tehnica de croire a kimono-ului in linie dreapta, adica prin coaserea a opt bucati de panza intr-un costum ce se poate adapta oricarei forme a corpului. Astfel, marimea unui kimono este aproape universala, lungimea fiindu-i ajustata prin legarea in jurul taliei cu un snur si scoaterea marginilor peste acesta. Aceasta tehnica are si avantajul ca prin pliere sau suprapunere de mai multe straturi se ofera caldura pe timpul iernii. Cu timpul, suprapunerea a devenit o moda, astfel ca intre secolele al VIII-lea si al XI-lea, vesmantul purtat de femeile de la curtea imperiala era compus din 12 (juni-hitoe) sau chiar mai multe straturi colorate. Ceea ce se purta pe dedesubt era numit kosode, adica „maneca mica”, ceea ce se refera nu la lungimea manecii, ci la marimea deschizaturii. In epoca Edo, tinuta standard a devenit de 5 straturi, ceea ce se purta in exterior fiind numit karaginu. Aceasta tinuta de kimono-uri suprapuse a ajuns sa fie purtata in cadrul ceremoniilor si a evoluat astazi in vesmantul de nunta, numit uchikake. Alegerea culorilor trebuia facuta cu atentie, intrucat acestea erau un indicator al rangului pe care il avea purtatorul. In timp, kosode a ajuns sa se poarte in exterior, fiind mai comod pentru viata activa a samurai-lor. Astfel, motivele decorative au ajuns sa fie si ele de interes, pe langa grija pentru culoare. In epoca Edo, kimono-ul a atins cea mai mare inflorire. Clasa chonin-ilor (oraseni mestesugari si comercianti) s-a dezvoltat foarte mult, ceea ce a dus si la inflorirea cartierelor de placeri din Yoshiwara in Edo, Shinmachi in Osaka si Shimabara si Gion in Kyoto. Astfel moda a ajuns sa fie dictata de curtezane si de actorii de kabuki, atragandu-i pe oraseni in a-si face costume asemanatoare cu ale lor. Aceasta nu a fost pe placul clasei samurai-lor, care au impus restrictii in achizitionarea de materiale scumpe de catre oraseni, ceea ce nu i-a impiedicat insa pe acestia sa poarte un vesmant de matase pe dedesubtul unui kosode de bumbac. Aceasta este si perioada in care snurul simplu care era folosit pana atunci pentru a lega kimono-ul este acoperit de un obi, dezvoltandu-se si diferitele stiluri de innodare ale acestuia.
Kimono-ul s-a purtat in mod curent pana in epoca Meiji, cand au fost introduse hainele occidentale, tinuta fiind obligatorie pentru cei cu functii publice; chiar si atunci multe dintre femei au continuat sa-l poarte pana dupa al doilea razboi mondial. Astazi, kimono-ul se mai poarta uneori la nunti, cu ocazia Anului Nou si a implinirii varstei de 20 de ani, sau la unele demonstratii culturale, cum ar fi ceremonia ceaiului.
Astazi, pentru a imbraca un kimono intr-o situatie formala se suprapun de obicei doua straturi, sau uneori chiar mai multe. Primul strat se numeste hadajuban si se poarta direct pe piele avand rolul de a conferi caldura pe timpul iernii si de a proteja vesmantul principal, mai valoros, de transpiratie. Cel de-al doilea, nagajuban, trebuie sa estompeze formele corpului, oferind un aspect moale si neted.
Exista doua tipuri principale de kimono pentru femei. Cele necasatorite poarta furisode, care este de obicei primit in dar la implinirea varstei de 20 de ani (baietii primesc un tip de kimono numit haori), in multe cazuri fiind transmis de la o generatie la alta. Particularitatea acestui tip de kimono consta in faptul ca are manecile foarte lungi si este de obicei confectionat din materiale in culori stralucitoare si cu modele extravagante. Pe langa kimono-ul propriu-zis se mai poarta o serie de accesorii, cum ar fi haneri, sau gulerul alb ce se fixeaza pe kimono, fiind doar putin vizibil si care se poate inlocui. Obi-ul, care poate atinge o lungime de 4 metri si o latime de 30 de centimentri, este de mai multe feluri si se innoada in spate in diferite stiluri, in functie de sezon si de ocazie. Cel mai cunoscut stil de innodare al obi-ului este taiko-musubi, datand din epoca Edo. Obi-ul poate fi sustinut de o panglica de matase, numita obiage, care poate servi si ca loc in care se poarta evantaiul sau batista. Peste obi se poate lega un snur decorativ numit obijime, care ofera mai multa siguranta fixarii obi-ului. In picioare se poarta de obicei un tip de sandale numite zori, si sosete albe, tabi, cu despartitura pentru degetul mare.
Dupa casatorie, o femeie poarta ceea ce se numeste tomesode, desi astazi sunt frecvente cazurile in care se poarta furisode si dupa casatorie. Tomesode este asemanator cu furisode in privinta accesoriilor, doar ca are manecile mai scurte si este de culoare neagra sau o alta culoare mai sobra decat in cazul kimono-ului pentru tinere fete. Cele negre se poarta la ocazii formale, cum ar fi nunti, si au ca trasatura distinctiva faptul ca au imprimata emblema familiei. O alta trasatura a acestui tip de kimono este faptul ca doar jumatatea inferioara are motive decorative.
Exista si alte tipuri de kimono-uri pentru femei. Homongi se poarta atunci cand se face o vizita formala, de obicei unei persoane mai in varsta; particularitatea lui consta in faptul ca sunt decorate cu acelasi tip de model pe toata suprafata lor. Cu ocazii speciale, cum ar fi petreceri, ceremonia ceaiului, manifestari de ikebana, sau nunti in familie, se poate purta tsukesage, modelul cu care sunt decorate fiind unul particular, mergand de jos pana sus, atat in fata cat si in spate, si intilnindu-se pe umeri, iar in cazul manecilor, modelul se intalneste in partea lor superioara. Pentru ocazii obisnuite exista alte doua tipuri de kimono-uri, clasificate din nou in functie de model: komon si tsumugi, primul fiind decorat cu motive de dimensiuni mici, delicate, in timp ce in cazul celui de-al doilea, formele sunt mai mari, mai proeminente.
Un tip special este kimono-ul de nunta pentru femei, numit shiromuku, care este de culoare alba. Tot in cadrul nuntilor, se poarta si uchikake, mentionat mai sus, suprapus peste un alt kimono, numit kakeshita. Pentru cap, vesmantul miresei are un tip special de acoperamant, ca un fel de gluga, tot de culoare alba, numit tsuno-kakushi. In cadrul inmormantarilor, culoarea kimono-ului este neagra, cu insemnele familiei, dar fara nici un alt fel de decoratii. Tot in acest caz trebuie mentionat faptul ca partea dreapta a kimono-ului in care se imbraca mortul se aseaza peste cea stanga, contrar practicii obisnuite, cand stanga se aseaza peste dreapta.
Astfel, atat materialul din care este confectionat kimono-ul, cat si culorile sau motivele decorative folosite transmit informatii despre varsta si statutul social al purtatorului. De asemenea, ingeniozitatea cu care sunt combinate accesorile si culorile poate da indicii cu privire la personalitata acestuia. Mai mult, intreaga tinuta trebuie adaptata cu grija ocaziei si perioadei in care este purtat. Astfel, culorile pale sunt mai potrivite pentru primavara, in timp ce culorile mai reci sunt mai adecvate pentru perioada verii. Toamna, culorile kimono-ului sunt asortate celor ale naturii, imitand nuntele frunzelor, in timp ce iarna, se poarta culori puternice, cum ar fi rosul sau negrul.
Kimono-ul barbatesc este astazi asemanator celui purtat de samurai in epoca Edo. Este confectionat din matase neagra si compus din trei piese: montsuki este partea principala, mai scurta decat in cazul kimono-ului femeilor, pentru a permite miscarea libera, peste care se poarta haori, un vesmant de exterior, care are imprimata in alb emblema familiei (mon); partea inferioara a costumului barbatesc este hakama, un fel de pantaloni mai largi. Kimono-ul barbatesc se leaga cu o pereche de snururi impletite numite himo. Barbatii poarta in picioare setta, sandale asemanatoare celor purtate de femei, cu deosebirea ca talpa nu este de lemn, ci este confectionata din acelasi material ca si tatami. In mod curent, astazi kimono-ul barbatesc intr-o varianta mai simplificata este purtat in cadrul unor sporturi, cum ar fi kendo, aikido, sau sumo.
Atat femeile cat si barbatii poarta in timpul verii un kimono usor, confectionat din bumbac, numit yukata (spre deosedire de kimono-ul formal, care este de obicei din diferite tipuri de matase sau din alt material mai pretios). Ocaziile cu care astazi se mai imbraca yukata sunt festivalurile din timpul verii, sau atunci cand se merge la baile publice. In picioare se poarta geta, cu sau fara tabi.
Kimono-urile pentru copii sunt variante miniaturizate ale celor pentru adulti, si se poarta de obicei cu ocazia festivalului Shichi-go-san, care are loc in noiembrie. In aceasta zi, baietii de 5 ani si fetitele de 7 si de 3 ani sunt imbracati in kimono-uri si dusi la altare shinto pentru a se ruga.
Datorita faptului ca, de cele mai multe ori, un kimono este tesut si pictat de mana folosindu-se procedee traditionale, costul unuia ajunge sa fie de cateva zeci de mii de dolari. Pretul este cu atat mai mare cu cat kimono-ul este si mai vechi. Din aceasta cauza, atunci cand se doreste astazi purtarea unui kimono pentru o ocazie speciala acesta este de obicei inchiriat, mai degraba decat cumparat, cu exceptia cazurilor in care este mostenire de familie.
Unele dintre cele mai valoroase kimono-uri dateaza din epoca Meiji, si sunt folosite astazi ca si obiecte de decor, pentru ornarea peretilor.