Gradina Japoneza
Gradinile traditionale japoneze sunt un element pe cat de fascinant, pe atat de intrigant al culturii japoneze. La fel ca in cazul artelor martiale, receptarea occidentala incearca sa adauge mai multa spiritualitate pretins inspirata de filosofie Zen sau religiozitate budista, fara a se tine cont in aceeasi masura de aspectul pur decorativ, estetic. De fapt, se poate considera ca, la fel cum in cazul gradinilor occidentale creativitatea este limitata de utilizarea formelor geometrice, gradinile japoneze utilizeaza asimetria in acelasi scop. In limba japoneza, termenul general pentru gradina este niwa 庭, a carui origine este oarecum obscura; totusi unul dintre sensurile arhaice ale cuvantului desemneaza un loc purificat pentru intampinarea lui kami (spirit in Sintoism), astfel ca utilizarea pietrelor si a altor elemente naturale in constructia gradinilor, este interpretat ca o venerare a naturii de influenta sintoista. Odata cu aparitia Budismului, pietrele in grupuri sau solitare au ajuns sa desemneze munti din realitate, aceste referinte mentinandu-se in traditia constructiei de gradini, desi nu se stie cu exactitate astazi daca aceste referinte isi au originea in felul in care au fost desemnate de primul constructor sau in interpretari ulteriore. Se presupune ca traditia gradinilor japoneze a intrat in Japonia pe filiera chineza sau coreeana, desi este posibil ca felul in care sunt asezate formatiunile de pietre sa-si aiba originea in Japonia preistorica, iar cursul de apa construit in interiorul unei gradini sa fie de fapt mai putin formalizat decat era in modelul chinez sau coreean.
Desi se considera ca prototipul gradinilor japoneze sunt gradinile uscate, din nisip si pietre, apa este un element la fel de important, existand, in realitate, mai multe tipuri de gradini care utilizeaza apa sau pietrele in mai multe feluri. In special in perioada Heian (710-1185) erau in voga pentru decorarea vilelor si a castelelor gradinile masive cu lacuri artificiale de dimensiuni mari, care aveau si insule legate intre ele prin poduri, unele dintre ele ridicate pentru a permite trecerea pe dedesubt a unor ambarcatiuni. Chiar daca sursele de apa din gradini sunt create artificial, ele trebuie sa redea un aspect natural. Naturaletea nu trebuie inteleasa ca imitatie a naturii, ci ca o creatie in consonanta cu natura, ca parte integranta a ei. Podurile nu au numai un rol functional de a stabili legaturi intre insule sau treceri peste ape, ci si unul decorativ, astfel ca se pot construi poduri peste cursuri de parauri construite din nisip si pietris. Ele pot fi de diverse forme si marimi, si din materiale diferite, de la lemn la piatra.
In general se considera ca sunt trei mari tipuri de gradini traditionale.
Un prim tip ar fi tsukiyama 築山, care desemneaza o gradina cu coline construite artificial (tsuku, „a construi”, yama, „munte”. „deal”). Termenul mai vechi pentru acest tip este kasan, cu aceeasi semnificatie (ka, „temporar” si san, „munte”). Acest termen este folosit in opozitie cu hiraniwa 平庭, care desemneaza o gradina fara nivelari. Alte elemente care intra in compozitia acestui tip de gradina sunt un lac mic sau un parau, si diferite plante, arbusti si copaci. Uneori acest munte este copia miniaturala a unui peisaj real si faimos, inspiratia pentru primele gradini avandu-si originea in China, in munti ca Penglai si Kunlun. Colinele sunt redate fie prin pietre in forme neobisnuite, sau sunt construite din ceramica sau lemn uscat. Acest tip de gradina este cunoscut inca din perioada Nara, dar a devenit popular in epoca Edo. Frumusetea acestei gradini consta in faptul ca poate fi privita dintr-un punct inalt, fie din cladire sau de pe varful colinei construite. Exista un tip special de gradina tsukiyama, acesta fiind compus din doua coline, una reprezentand o testoasa, iar cealalta un cocor, ambele animale simbolizand in mitologia chineza si japoneza viata lunga si fericire. De obicei, insa, sunt construite intre una si cinci coline.
Karesansui 枯山水 este tipul de gradina japoneza cel mai popular in Occident, fiind asociat cu Budismul Zen. Este vorba de gradina de pietre, sau gradina uscata, fara sursa de apa naturala, apa fiind totusi prezenta in mod simbolic, prin nisipul care este greblat in mod regulat, sugerand valurile marii sau curgerea unui parau prin formele obtinute. Pietrele au si ele pozitii specifice, fiind asociate, de obicei, cu munti cunoscuti din China, astfel ca trebuie priviti dintr-un anumit unghi, in pozitie asezata. Uneori pietrele sunt asezate in asa fel incat sa sugereze o cascada. Plantele de orice fel sunt astazi aproape de negasit in aceste gradini, desi inainte de epoca Edo, unele plante erau folosite, mai ales cele verzi pentru ornarea zidurilor. Prima gradina Zen dateaza inca din perioada Kamakura (1185-1333), fiind construita pe langa templul Kenchoji, cea mai importanta dintre manastirile Zen ale vremii. Aceste gradini sunt si printre primele mentionate in Sakuteiki, un fel de manual de gradinarit, datand din secolul al XI-lea. Cel mai cunoscut exemplu de gradina de acest fel si care se mai pastreaza si astazi este Ryoan-ji de pe langa templul din Kyoto.
In secolul al XIV-lea, odata cu aparitia ceremoniei ceaiului, se creaza un tip de gradina, chaniwa 茶庭, care este alaturata incaperii in care se desfasoara ceremonia, si nu locul in care se desfasoara aceasta. De fapt, de multe ori chaniwa nu este o gradina propriu-zisa, ci denumeste aleea ce duce spre incaperea principala a ceremoniei (chashitsu). Ceea ce este caracteristic pentru acest tip de gradina sunt pietrele asezate in cale pentru a se pasi pe ele (tobi-ishi 飛び石), chiar si acestea avand locul lor prestabilit; de asemenea, mai sunt prezente si lanterne din piatra (ishidoro 石灯籠) pentru a se lumina drumul pe timp de noapte, si tsukubai sau bazine, tot din piatra, ce contin apa pentru spalarea mainilor si clatirea gurii, in semn de purificare inainte de ceremonie. Acest bazin este umplut continuu cu apa proaspata ce curge printr-un tub de bambus, numit kakei. Scopul acestor gradini este de a induce un sentiment de detasare fata de lume, in asociere cu simplitatea estetica a ceremoniei ceaiului. De obicei acste gradini sunt de dimensiuni mici, iar cele pastrate astazi au un caracter privat, nefiind destinate vizitelor publicului larg.
Unele gradini traditionale se bazeaza pe principiul „ascunde si dezvaluie”, aplicat mai ales in situatiile in care aleea serpuitoare ghideaza calea vizitatorului inspre locuri speciale unde un anumit element este de apreciat, care, altfel, nu ar fi observate la o privire de ansamblu sau una fixata asupra gradinii. Culoarea predominanta intr-o gradina japoneza este verde, intrucat sunt folosite ca decoratie predominanta plante vesnic verzi. Copacii sunt de obicei pini si salcii, desi in secolele X – XII se plantau si ciresi si pruni. De asemenea, in Evul Mediu , sub influenta budista pe filiera chineza, se cultivau si flori multicolore, dar cu timpul acestea au ajuns sa fie considerate ca un semn al frivolitatii, astfel incat decorarea se limiteaza la plante vesnic verzi, ca un mijloc de a simboliza eternitatea. Gradinile de dimensiuni mai mari in care se pot gasi mai multe specii de copaci si arbusti pot oferi un spectacol extraordinar pe timp de toamna, datorita nuantarii frunzelor in diverse culori. Cu aceasta ocazie gradinile de pe langa temple devin tinte turistice foarte cautate.
Un element important al gradinilor este gardul sau zidul care inconjoara gradina; de multe ori, acesta este construit din bambus. Gardurile apar in mai multe forme si culori, fiind parte integranta a peisajului, uneori adapostind complet gradina de privirile din exterior, sau dimpotriva, lasand loc privirii sa vada din interior si in afara ei.
Asadar, o gradina japoneza nu inseamna doar nisip si pietre; ea poate sa fie o gradina in acelasi sens al cuvantului pe care il poate avea cu referire la o gradina occidentala, adica cu flori, copaci, surse de apa si alte elemente. Nu se pierde nimic din specificul unei gradini japoneze daca sunt mentionate si elementele care aduc mai mult cu gradinile europene; asemanarea este tot atat de importanta ca si deosebirea.
Desi se considera ca prototipul gradinilor japoneze sunt gradinile uscate, din nisip si pietre, apa este un element la fel de important, existand, in realitate, mai multe tipuri de gradini care utilizeaza apa sau pietrele in mai multe feluri. In special in perioada Heian (710-1185) erau in voga pentru decorarea vilelor si a castelelor gradinile masive cu lacuri artificiale de dimensiuni mari, care aveau si insule legate intre ele prin poduri, unele dintre ele ridicate pentru a permite trecerea pe dedesubt a unor ambarcatiuni. Chiar daca sursele de apa din gradini sunt create artificial, ele trebuie sa redea un aspect natural. Naturaletea nu trebuie inteleasa ca imitatie a naturii, ci ca o creatie in consonanta cu natura, ca parte integranta a ei. Podurile nu au numai un rol functional de a stabili legaturi intre insule sau treceri peste ape, ci si unul decorativ, astfel ca se pot construi poduri peste cursuri de parauri construite din nisip si pietris. Ele pot fi de diverse forme si marimi, si din materiale diferite, de la lemn la piatra.
In general se considera ca sunt trei mari tipuri de gradini traditionale.
Un prim tip ar fi tsukiyama 築山, care desemneaza o gradina cu coline construite artificial (tsuku, „a construi”, yama, „munte”. „deal”). Termenul mai vechi pentru acest tip este kasan, cu aceeasi semnificatie (ka, „temporar” si san, „munte”). Acest termen este folosit in opozitie cu hiraniwa 平庭, care desemneaza o gradina fara nivelari. Alte elemente care intra in compozitia acestui tip de gradina sunt un lac mic sau un parau, si diferite plante, arbusti si copaci. Uneori acest munte este copia miniaturala a unui peisaj real si faimos, inspiratia pentru primele gradini avandu-si originea in China, in munti ca Penglai si Kunlun. Colinele sunt redate fie prin pietre in forme neobisnuite, sau sunt construite din ceramica sau lemn uscat. Acest tip de gradina este cunoscut inca din perioada Nara, dar a devenit popular in epoca Edo. Frumusetea acestei gradini consta in faptul ca poate fi privita dintr-un punct inalt, fie din cladire sau de pe varful colinei construite. Exista un tip special de gradina tsukiyama, acesta fiind compus din doua coline, una reprezentand o testoasa, iar cealalta un cocor, ambele animale simbolizand in mitologia chineza si japoneza viata lunga si fericire. De obicei, insa, sunt construite intre una si cinci coline.
Karesansui 枯山水 este tipul de gradina japoneza cel mai popular in Occident, fiind asociat cu Budismul Zen. Este vorba de gradina de pietre, sau gradina uscata, fara sursa de apa naturala, apa fiind totusi prezenta in mod simbolic, prin nisipul care este greblat in mod regulat, sugerand valurile marii sau curgerea unui parau prin formele obtinute. Pietrele au si ele pozitii specifice, fiind asociate, de obicei, cu munti cunoscuti din China, astfel ca trebuie priviti dintr-un anumit unghi, in pozitie asezata. Uneori pietrele sunt asezate in asa fel incat sa sugereze o cascada. Plantele de orice fel sunt astazi aproape de negasit in aceste gradini, desi inainte de epoca Edo, unele plante erau folosite, mai ales cele verzi pentru ornarea zidurilor. Prima gradina Zen dateaza inca din perioada Kamakura (1185-1333), fiind construita pe langa templul Kenchoji, cea mai importanta dintre manastirile Zen ale vremii. Aceste gradini sunt si printre primele mentionate in Sakuteiki, un fel de manual de gradinarit, datand din secolul al XI-lea. Cel mai cunoscut exemplu de gradina de acest fel si care se mai pastreaza si astazi este Ryoan-ji de pe langa templul din Kyoto.
In secolul al XIV-lea, odata cu aparitia ceremoniei ceaiului, se creaza un tip de gradina, chaniwa 茶庭, care este alaturata incaperii in care se desfasoara ceremonia, si nu locul in care se desfasoara aceasta. De fapt, de multe ori chaniwa nu este o gradina propriu-zisa, ci denumeste aleea ce duce spre incaperea principala a ceremoniei (chashitsu). Ceea ce este caracteristic pentru acest tip de gradina sunt pietrele asezate in cale pentru a se pasi pe ele (tobi-ishi 飛び石), chiar si acestea avand locul lor prestabilit; de asemenea, mai sunt prezente si lanterne din piatra (ishidoro 石灯籠) pentru a se lumina drumul pe timp de noapte, si tsukubai sau bazine, tot din piatra, ce contin apa pentru spalarea mainilor si clatirea gurii, in semn de purificare inainte de ceremonie. Acest bazin este umplut continuu cu apa proaspata ce curge printr-un tub de bambus, numit kakei. Scopul acestor gradini este de a induce un sentiment de detasare fata de lume, in asociere cu simplitatea estetica a ceremoniei ceaiului. De obicei acste gradini sunt de dimensiuni mici, iar cele pastrate astazi au un caracter privat, nefiind destinate vizitelor publicului larg.
Unele gradini traditionale se bazeaza pe principiul „ascunde si dezvaluie”, aplicat mai ales in situatiile in care aleea serpuitoare ghideaza calea vizitatorului inspre locuri speciale unde un anumit element este de apreciat, care, altfel, nu ar fi observate la o privire de ansamblu sau una fixata asupra gradinii. Culoarea predominanta intr-o gradina japoneza este verde, intrucat sunt folosite ca decoratie predominanta plante vesnic verzi. Copacii sunt de obicei pini si salcii, desi in secolele X – XII se plantau si ciresi si pruni. De asemenea, in Evul Mediu , sub influenta budista pe filiera chineza, se cultivau si flori multicolore, dar cu timpul acestea au ajuns sa fie considerate ca un semn al frivolitatii, astfel incat decorarea se limiteaza la plante vesnic verzi, ca un mijloc de a simboliza eternitatea. Gradinile de dimensiuni mai mari in care se pot gasi mai multe specii de copaci si arbusti pot oferi un spectacol extraordinar pe timp de toamna, datorita nuantarii frunzelor in diverse culori. Cu aceasta ocazie gradinile de pe langa temple devin tinte turistice foarte cautate.
Un element important al gradinilor este gardul sau zidul care inconjoara gradina; de multe ori, acesta este construit din bambus. Gardurile apar in mai multe forme si culori, fiind parte integranta a peisajului, uneori adapostind complet gradina de privirile din exterior, sau dimpotriva, lasand loc privirii sa vada din interior si in afara ei.
Asadar, o gradina japoneza nu inseamna doar nisip si pietre; ea poate sa fie o gradina in acelasi sens al cuvantului pe care il poate avea cu referire la o gradina occidentala, adica cu flori, copaci, surse de apa si alte elemente. Nu se pierde nimic din specificul unei gradini japoneze daca sunt mentionate si elementele care aduc mai mult cu gradinile europene; asemanarea este tot atat de importanta ca si deosebirea.