Gheisa
Gheisa japoneza 芸者 este unul dintre simbolurile lumii culturale japoneze, simbol care a facut inconjurul lumii si care defineste Japonia din punctul de vedere al persoanelor straine de aceasta cultura. Gheisele sunt persoane a caror profesie este intretinerea oaspetilor prin diverse metode de divertisment. Aceste persoane trebuie sa dea dovada de frumusete, gratie, talent artistic, sarm, stapanirea impecabila a etichetei si rafinament.
Persoanele care doresc sa devina gheise sunt supuse unui proces indelungat de antrenament in foarte multe domenii traditionale, cum ar fi dansul stravechi, cantat din voce si din instrumente diferite, aranjarea florilor, purtarea kimono-ului, ceremonia ceaiului, caligrafie, conversatie, manierele servirii bauturii si multe altele. Se pare ca in ziua de azi, gheisele invata limba engleza pentru a-i putea servi pe clientii straini, si chiar utilizarea computerului.
Deoarece nu sunt multe persoane care pot face fata antrenamentului indelungat si foarte greu pe care il presupune procesul de a deveni o gheisa, numarul acestora a scazut considerabil.
Conducatoarea unei ceainarii poarta discutii cu fata care vrea sa devina gheisa si cu parintii acesteia inainte de a o primi. Daca patroana ceainariei o accepta pe fata, fata va incepe antrenamentul imediat si va locui de-acum incolo alaturi de patroana. Exista astazi conditia ca fata sa fi terminat studii de nivel intermediar. Odata ce o fata intra in casa unei patroane care o va antrena, nu mai poate pleca pentru 4 sau 5 ani. Dupa aceasta perioada, fata devine o tanara gheisa cu numele de maiko 舞子/舞妓 (fete la varsta de 15 – 20 ani). De cele mai multe ori, cand o fata ajunge la vasta de 20 ani decide daca doreste sa renunte sau sa devina o gheisa profesionista.
Conform traditiei, fetele isi incep antrenamentul de la o varsta foarte mica. In trecut, unele fete erau vandute caselor de gheise de catre parintii care aveau mai multi copii si duceau o viata grea. In timpul copilariei, fetele ce doresc sa devina gheise sunt puse sa lucreze ca si fete in casa, ajutand la treburile din gospodarie. Aceasta etapa se numeste shikomi 仕込. Odata ce tanara gheisa este experta in artele necesare acestei meserii, are de trecut un examen foarte dificil care consta intr-o proba de dans. Odata trecuta aceasta examinare, tanara trece la al doilea stadiu al antrenamentului, si anume minarai 見習い. In aceasta etapa, tinerele nu mai sunt puse la treburile casnice, trebuie doar sa se concentreze pe aprofundarea artelor traditionale. Dupa acest episod, tinerele intra timp de o luna intr-o casa de ceai unde practica arta conversatiei si a jocului (care nu pot fi predate efectiv, trebuie practicate pentru a putea fi asimilate). Abia acum, dupa ce aceste doua etape sunt parcurse cu succes, tanara fata ajunge la al treilea nivel, cel de maiko. Acesta din urma poate dura foarte multi ani; tinerele maiko invata arta de a fi gheisa de la gheisele mai experimentate care joaca rolul de mentor; de asemenea, tanara fata isi urmeaza mentorul la toate petrecerile si reuniunile la care ia parte. Dupa o perioada de sase luni (in Tokyo) sau cinci ani (in Kyoto), tanara maiko este numita gheisa in adevaratul sens al cuvintelor si va fi de acum pe cont propriu; se presupune ca stapaneste toate indemanarile necesare.
Exista doua feluri de gheise: tachikata 立方, cea a carei indemanare principala este dansul traditional – mai 舞– si jikata 地方a carei indemanare principala este cantatul din voce sau la un instrument. Tachikata sunt de obicei tinerele maiko, iar jikata sunt de obicei gheisele mai in varsta.
Gheisele sunt angajate de obicei pentru a participa la reuniuni sau petreceri diverse, in case de ceai sau restaurante japoneze traditionale. Exista o confuzie, mai ales in culturile occidentale, in ceea ce priveste profesia gheiselor; acestea au fost intotdeauna percepute drept prostituate. Insa lucrurile nu stau asa. Confuzia a aparut din cauza femeilor care chiar se prostitueaza pentru bani, femei care au vrut sa castige popularitate vanzandu-se turistilor sub numele de gheise. Lucrurile sunt diferite in ceea ce priveste gheisele traditionale; acestea trebuie doar sa intretina atmosfera la o petrecere, sa se ocupe de un client in a-i servi bautura etc. Daca aceste gheise traditionale depasesc acest lucru avand astfel o aventura cu un client, este decizia proprie si responsabilitatea ii revine. A fi gheisa nu inseamna a avea aventuri cu barbatii; in cazul in care se intampla acest lucru, nu priveste pe nimeni, este o decizie ce-i apartine. Este, asadar, eronat sa consideram gheisele niste femei de moravuri usoare.
Tot conform traditiei, o gheisa trebuie sa ramana necasatorita sau sa se retraga din aceasta meserie in cazul in care se casatoreste. Din nou, din punctul de vedere al traditiei, era un lucru absolut firesc ca orice gheisa sa aiba un patron, danna 旦那, care era de obicei un om bogat, casatorit sau nu, si care avea puterea financiara de a sustine studiul foarte scump si toate celelalte costuri ale gheisei.
Scurt istoric
Gheisele au fost dintotdeauna animatoare profesioniste ale caror indemanare principala este cea de a intretine atmosfera. La inceput, gheisele nu erau femei, ci barbati, insa faima acestora a inceput sa scada incet incet, astfel incat in jurul anilor 1800 numarul gheiselor-femei era de trei ori mai mare decat cel al gheiselor-barbat; tot atunci termenul de gheisa a inceput sa fie perceput ca si definire a femeilor care intretin atmosfera, nu a barbatilor.
Gheisele din ziua de azi inca mai locuiesc in casele de gheise, mai ales in timpul antrenamentului; insa se pare ca din ce in ce mai multe gheise aleg sa locuiasca in apartamentele proprii. Gheisele moderne studiaza in continuare artele traditionale (instrumente, cantece, ceremonia ceaiului etc).
Gheisele si tinerele maiko sunt intalnite destul de rar inafara orasului Kyoto, in Japonia de astazi. Se pare ca in jurul anilor 1860, in Kyoto erau peste 700 de case de ceai si cam acelasi numar de hoteluri si alte asemenea cladiri, fiecare adapostind intre 3 si 20 de gheise. Apoi a inceput razboiul Meiji – Tokugawa si lucrurile au inceput sa mearga din ce in ce mai prost. In anii 1920 erau aproximativ 80 000 de gheise in Japonia, dar in ziua de azi exista cu mult mai putine (ultima estimare efectuata a aratat ca in lumea japoneza de acum mai sunt in jur de 10 000 de gheise).
Aspectul exterior
Aspectul unei gheise se schimba de-a lungul timpului, de la infatisarea copilaroasa si machiajul foarte strident din perioada maiko, pana la aspectul mult mai sumbru si mai serios al unei gheise in toata firea.
Machiajul gheiselor este extrem de cunoscut si este chiar una dintre caracteristicile de baza ale acestora. Machiajul puternic pe care si-l aplica gheisele si care a devenit faimos in lumile occidentale este specific tinerelor maiko; acesta este folosit de catre gheisele mai experimentate numai la ocazii speciale. Acest machiaj are urmatoarele caracteristici fundamentale: mai intai, se aplica o substanta uleioasa pe piele – bintsuke abura 鬢付け油; apoi se pune cu ajutorul unei pensule de bambus o baza foarte groasa formata din praf alb si apa, pe toata fata; aceasta pasta alba se aplica pe fata, gat si piept. Dupa ce se pune stratul de pudra, se ia excesul cu ajutorul unui burete. Urmatorul pas este conturarea formelor ochilor si ale sprancenelor: sprancenele si conturul ochilor se fac cu negru, iar tinerele maiko isi coloreaza capetele exterioare ale ochilor cu culoarea rosie; in trecut, acest lucru se facea cu ajutorul carbunelui, insa acum se folosesc produsele moderne de machiaj. Buzele sunt colorate cu ruj rosu aprins. Machiajul se aplica inainte de a imbraca kimono-ul pentru a nu-l murdari. Dupa ce o gheisa a lucrat timp de trei ani, isi schimba machiajul puternic cu unul mai estompat, motivul pentru aceasta schimbare fiind maturitatea la care a ajuns. Gheisele care au peste 30 ani vor purta machiajul puternic doar atunci cand o cere vreo ocazie (de exemplu, cand au de executat vreun dans care cere acest lucru).
Imbracamintea este compusa, evident, din kimono. Gheisele in devenire poarta kimono-uri foarte colorate si obi-uri extravagante. Gheisele mai mature poarta kimono-uri cu modele mai putin colorate si mai estompate. Culoarea, stilul si forma kimono-ului depinde de anotimpul si evenimentul la care ia parte gheisa. In timpul iernii, gheisele poarta o haina lunga peste kimono. Imbracamintea gheiselor consta din mai multe straturi de kimono si lenjerie, iar un obi nu este doar o bucata de material, ci cu mult mai complex; din aceasta cauza, numai procesul de imbracare dureaza mai mult de o ora, chiar si cu ajutorul unei alte persoane.
Coafura gheiselor este din nou o caracteristica inconfundabila a acestora. In vremurile trecute era un obicei ca femeile sa poarte parul lasat pe spate in anumite perioade si sa il poarte ridicat in altele. In timpul secolului XVII, femeile au inceput sa poarte parul numai prins si acesta este momentul in care s-a dezvoltat stilul shimada, cel mai popular dintre toate stilurile de aranjare a parului. Exista patru tipuri majore de shimada: taka shimada – este un coc inalt purtat de obicei de catre tinere sau de catre femeile necasatorite; tsubushi shimada – este un coc mai putin inalt care este purtat de catre femeile mai in varsta; uiwata – este un coc de obicei prins cu o panglica colorata; the split peach – este un coc ce se aseamana cu o piersica despartita in jumatate si este purtat de obicei de catre tinerele maiko. Toate stilurile de aranjare a parului sunt caracterizate de decorarea coafurii cu agrafe si piepteni; in perioada secolului XVII, pieptenii si agrafele preferate erau cele mari si usor de remarcat, urmand ca in perioadele urmatoare si chiar in lumea moderna preferintele sa se schimbe si sa se foloseasca piepteni si agrafe mici.
Persoanele care doresc sa devina gheise sunt supuse unui proces indelungat de antrenament in foarte multe domenii traditionale, cum ar fi dansul stravechi, cantat din voce si din instrumente diferite, aranjarea florilor, purtarea kimono-ului, ceremonia ceaiului, caligrafie, conversatie, manierele servirii bauturii si multe altele. Se pare ca in ziua de azi, gheisele invata limba engleza pentru a-i putea servi pe clientii straini, si chiar utilizarea computerului.
Deoarece nu sunt multe persoane care pot face fata antrenamentului indelungat si foarte greu pe care il presupune procesul de a deveni o gheisa, numarul acestora a scazut considerabil.
Conducatoarea unei ceainarii poarta discutii cu fata care vrea sa devina gheisa si cu parintii acesteia inainte de a o primi. Daca patroana ceainariei o accepta pe fata, fata va incepe antrenamentul imediat si va locui de-acum incolo alaturi de patroana. Exista astazi conditia ca fata sa fi terminat studii de nivel intermediar. Odata ce o fata intra in casa unei patroane care o va antrena, nu mai poate pleca pentru 4 sau 5 ani. Dupa aceasta perioada, fata devine o tanara gheisa cu numele de maiko 舞子/舞妓 (fete la varsta de 15 – 20 ani). De cele mai multe ori, cand o fata ajunge la vasta de 20 ani decide daca doreste sa renunte sau sa devina o gheisa profesionista.
Conform traditiei, fetele isi incep antrenamentul de la o varsta foarte mica. In trecut, unele fete erau vandute caselor de gheise de catre parintii care aveau mai multi copii si duceau o viata grea. In timpul copilariei, fetele ce doresc sa devina gheise sunt puse sa lucreze ca si fete in casa, ajutand la treburile din gospodarie. Aceasta etapa se numeste shikomi 仕込. Odata ce tanara gheisa este experta in artele necesare acestei meserii, are de trecut un examen foarte dificil care consta intr-o proba de dans. Odata trecuta aceasta examinare, tanara trece la al doilea stadiu al antrenamentului, si anume minarai 見習い. In aceasta etapa, tinerele nu mai sunt puse la treburile casnice, trebuie doar sa se concentreze pe aprofundarea artelor traditionale. Dupa acest episod, tinerele intra timp de o luna intr-o casa de ceai unde practica arta conversatiei si a jocului (care nu pot fi predate efectiv, trebuie practicate pentru a putea fi asimilate). Abia acum, dupa ce aceste doua etape sunt parcurse cu succes, tanara fata ajunge la al treilea nivel, cel de maiko. Acesta din urma poate dura foarte multi ani; tinerele maiko invata arta de a fi gheisa de la gheisele mai experimentate care joaca rolul de mentor; de asemenea, tanara fata isi urmeaza mentorul la toate petrecerile si reuniunile la care ia parte. Dupa o perioada de sase luni (in Tokyo) sau cinci ani (in Kyoto), tanara maiko este numita gheisa in adevaratul sens al cuvintelor si va fi de acum pe cont propriu; se presupune ca stapaneste toate indemanarile necesare.
Exista doua feluri de gheise: tachikata 立方, cea a carei indemanare principala este dansul traditional – mai 舞– si jikata 地方a carei indemanare principala este cantatul din voce sau la un instrument. Tachikata sunt de obicei tinerele maiko, iar jikata sunt de obicei gheisele mai in varsta.
Gheisele sunt angajate de obicei pentru a participa la reuniuni sau petreceri diverse, in case de ceai sau restaurante japoneze traditionale. Exista o confuzie, mai ales in culturile occidentale, in ceea ce priveste profesia gheiselor; acestea au fost intotdeauna percepute drept prostituate. Insa lucrurile nu stau asa. Confuzia a aparut din cauza femeilor care chiar se prostitueaza pentru bani, femei care au vrut sa castige popularitate vanzandu-se turistilor sub numele de gheise. Lucrurile sunt diferite in ceea ce priveste gheisele traditionale; acestea trebuie doar sa intretina atmosfera la o petrecere, sa se ocupe de un client in a-i servi bautura etc. Daca aceste gheise traditionale depasesc acest lucru avand astfel o aventura cu un client, este decizia proprie si responsabilitatea ii revine. A fi gheisa nu inseamna a avea aventuri cu barbatii; in cazul in care se intampla acest lucru, nu priveste pe nimeni, este o decizie ce-i apartine. Este, asadar, eronat sa consideram gheisele niste femei de moravuri usoare.
Tot conform traditiei, o gheisa trebuie sa ramana necasatorita sau sa se retraga din aceasta meserie in cazul in care se casatoreste. Din nou, din punctul de vedere al traditiei, era un lucru absolut firesc ca orice gheisa sa aiba un patron, danna 旦那, care era de obicei un om bogat, casatorit sau nu, si care avea puterea financiara de a sustine studiul foarte scump si toate celelalte costuri ale gheisei.
Scurt istoric
Gheisele au fost dintotdeauna animatoare profesioniste ale caror indemanare principala este cea de a intretine atmosfera. La inceput, gheisele nu erau femei, ci barbati, insa faima acestora a inceput sa scada incet incet, astfel incat in jurul anilor 1800 numarul gheiselor-femei era de trei ori mai mare decat cel al gheiselor-barbat; tot atunci termenul de gheisa a inceput sa fie perceput ca si definire a femeilor care intretin atmosfera, nu a barbatilor.
Gheisele din ziua de azi inca mai locuiesc in casele de gheise, mai ales in timpul antrenamentului; insa se pare ca din ce in ce mai multe gheise aleg sa locuiasca in apartamentele proprii. Gheisele moderne studiaza in continuare artele traditionale (instrumente, cantece, ceremonia ceaiului etc).
Gheisele si tinerele maiko sunt intalnite destul de rar inafara orasului Kyoto, in Japonia de astazi. Se pare ca in jurul anilor 1860, in Kyoto erau peste 700 de case de ceai si cam acelasi numar de hoteluri si alte asemenea cladiri, fiecare adapostind intre 3 si 20 de gheise. Apoi a inceput razboiul Meiji – Tokugawa si lucrurile au inceput sa mearga din ce in ce mai prost. In anii 1920 erau aproximativ 80 000 de gheise in Japonia, dar in ziua de azi exista cu mult mai putine (ultima estimare efectuata a aratat ca in lumea japoneza de acum mai sunt in jur de 10 000 de gheise).
Aspectul exterior
Aspectul unei gheise se schimba de-a lungul timpului, de la infatisarea copilaroasa si machiajul foarte strident din perioada maiko, pana la aspectul mult mai sumbru si mai serios al unei gheise in toata firea.
Machiajul gheiselor este extrem de cunoscut si este chiar una dintre caracteristicile de baza ale acestora. Machiajul puternic pe care si-l aplica gheisele si care a devenit faimos in lumile occidentale este specific tinerelor maiko; acesta este folosit de catre gheisele mai experimentate numai la ocazii speciale. Acest machiaj are urmatoarele caracteristici fundamentale: mai intai, se aplica o substanta uleioasa pe piele – bintsuke abura 鬢付け油; apoi se pune cu ajutorul unei pensule de bambus o baza foarte groasa formata din praf alb si apa, pe toata fata; aceasta pasta alba se aplica pe fata, gat si piept. Dupa ce se pune stratul de pudra, se ia excesul cu ajutorul unui burete. Urmatorul pas este conturarea formelor ochilor si ale sprancenelor: sprancenele si conturul ochilor se fac cu negru, iar tinerele maiko isi coloreaza capetele exterioare ale ochilor cu culoarea rosie; in trecut, acest lucru se facea cu ajutorul carbunelui, insa acum se folosesc produsele moderne de machiaj. Buzele sunt colorate cu ruj rosu aprins. Machiajul se aplica inainte de a imbraca kimono-ul pentru a nu-l murdari. Dupa ce o gheisa a lucrat timp de trei ani, isi schimba machiajul puternic cu unul mai estompat, motivul pentru aceasta schimbare fiind maturitatea la care a ajuns. Gheisele care au peste 30 ani vor purta machiajul puternic doar atunci cand o cere vreo ocazie (de exemplu, cand au de executat vreun dans care cere acest lucru).
Imbracamintea este compusa, evident, din kimono. Gheisele in devenire poarta kimono-uri foarte colorate si obi-uri extravagante. Gheisele mai mature poarta kimono-uri cu modele mai putin colorate si mai estompate. Culoarea, stilul si forma kimono-ului depinde de anotimpul si evenimentul la care ia parte gheisa. In timpul iernii, gheisele poarta o haina lunga peste kimono. Imbracamintea gheiselor consta din mai multe straturi de kimono si lenjerie, iar un obi nu este doar o bucata de material, ci cu mult mai complex; din aceasta cauza, numai procesul de imbracare dureaza mai mult de o ora, chiar si cu ajutorul unei alte persoane.
Coafura gheiselor este din nou o caracteristica inconfundabila a acestora. In vremurile trecute era un obicei ca femeile sa poarte parul lasat pe spate in anumite perioade si sa il poarte ridicat in altele. In timpul secolului XVII, femeile au inceput sa poarte parul numai prins si acesta este momentul in care s-a dezvoltat stilul shimada, cel mai popular dintre toate stilurile de aranjare a parului. Exista patru tipuri majore de shimada: taka shimada – este un coc inalt purtat de obicei de catre tinere sau de catre femeile necasatorite; tsubushi shimada – este un coc mai putin inalt care este purtat de catre femeile mai in varsta; uiwata – este un coc de obicei prins cu o panglica colorata; the split peach – este un coc ce se aseamana cu o piersica despartita in jumatate si este purtat de obicei de catre tinerele maiko. Toate stilurile de aranjare a parului sunt caracterizate de decorarea coafurii cu agrafe si piepteni; in perioada secolului XVII, pieptenii si agrafele preferate erau cele mari si usor de remarcat, urmand ca in perioadele urmatoare si chiar in lumea moderna preferintele sa se schimbe si sa se foloseasca piepteni si agrafe mici.