Arte martiale
Expresia „arte martiale” face referire la stilurile traditionale de lupta, in general cele provenind din Orient, desi denumirea este aplicata si altor practici care imbina confruntarea fizica cu un aspect de natura spirituala sau estetica si care nu sunt neaparat originare in Orient. Artele martiale cunosc o mare varietate de stiluri si scoli, existand astazi o disputa legata de legitimitate intre multe dintre acestea. Unele dintre artele martiale au dezvoltat mai mult latura de atac, concentrandu-se pe tehnici de lovire in punctele slabe ale adversarului, in timp ce altele sunt orientate mai mult pe aparare, desi in general se incearca combinarea de miscari de aparare cu cele de atac.
In limba japoneza exista trei termeni pentru a denumi artele martiale, si anume, budo, bujutsu si bugei. Toti acesti termeni sunt tradusi prin arte martiale, desi intre ei exista unele diferente de nuanta. In timp ce bugei si bujutsu inseamna aproximativ acelasi lucru (radacina bu inseamna „razboinic”, „luptator”, iar gei si jutsu sunt caracterele pentru „arta”, „tehnica”), o diferenta mai semnificativa apare intre bujutsu si budo, bugei fiind mai rar folosit. Acesti termeni subliniaza intr-un fel si diferenta dintre artele martiale traditionale si cele moderne, denumite si koryu budo si respectiv, gendai budo, si anume faptul ca accentul este pus in primul caz mai mult pe tehnica, adica pe partea fizica a antrenamentului, in timp ce in cel de-al doilea caz se considera ca tehnica trebuie sa mearga paralel cu o auto-dezvoltare de natura spirituala. Acest ultim sens se regaseste in terminatia do din budo, care inseamna „cale”, fiind acelasi do si din alte arte traditionale japoneze, cum ar fi shodo, caligrafia sau „calea scrisului”, sau kado, „calea florilor”. Calea (do) este inteleasa ca o permanenta cautare de a se imbunatati pe plan spiritual.
Dezvoltarea artelor martiale din Japonia este strans legata de clasa razboinicilor, adica a samurailor, care erau singurii ce aveau dreptul de a purta arme. Ei trebuiau sa fie experti intr-o serie de tehnici de lupta ce includeau printre altele lupta cu sabia, aruncatul lanciei, folosirea arcului si a sagetii, dar si lupta corp la corp, fara ajutorul armelor. Dezvoltarea acestor tehnici trebuia sa-si faca efectul pe campul de lupta, astfel ca in paralel se dezvolta si bushido, codul de onoare al samurailor, prin care se stipula loialitatea fata de suveran, samuraiul trebuind sa fie pregatit sa-si dea chiar si viata pentru clanul de care apartinea. Desi legaturile de clan si de familie erau foarte puternice, pe campul de lupta se afirmau individualitati, astfel ca fiecare samurai cauta sa fie el insusi un expert, fara a se baza pe camarazii lui in timpul luptei. Treptat, tehnicile se perfectioneaza intr-atat incat miscarile ajung sa fie formalizate (kata), instruirea se face cu un maestru (sensei) iar stilurile de lupta devin organizate in sisteme. Si armele cunosc o evolutie, astfel incat se trece accentul pe arc la sabie, si de la sabia scurta la una mai lunga. Se spune totusi ca aceasta evolutie a armelor ar fi fost mai lenta decat in alte parti ale lumii, ceea ce ar explica atasamentul samurailor pentru armele lor, precum si atentia pe care le-au acordat-o. Aceasta perfectionare a tehnicilor a avut loc si ca urmare a unor perioade de pace, mai ales dupa secolul al XVII-lea. In aceasta perioada, clasa samurailor este puternic influentata de religia budista si cea sintoista, dar si de curentul filozofic confucianist. Aceste principii se regasesc si in bushido, inca de la introducerea principiilor Zen in jurul secolului al XIII-lea. Astazi se invoca Zen oridecateori se considera latura spirituala a artelor martiale, desi la origine Zenul a avut impact asupra samurailor datorita aspectelor sale mai mult practice, legate de auto-control, disciplina, si intuitie pe campul de lupta. Totusi, samuraii nu aveau ca ocupatie exclusiva practicarea artelor martiale, ci se considera ca ar trebui sa fie la indemana lor sa faca un aranjament de ikebana, spre exemplu.
Prin koryu budo (koryu este denumirea folosita pentru orice fel de stil sau scoala traditionala, nu numai de arte martiale) sunt desemnate in general artele martiale clasice, adica cele dinainte de epoca Meiji (1868 – 1912). Un eveniment important in delimitarea celor doua perioade este edictul Haito din 1876, care interzicea purtarea de arme persoanelor care nu faceau parte din fortele de ordine; acest edict i-a afectat in mod deosebit pe samurai, care erau astfel fortati sa se adapteze noilor conditii. Pentru a nu se pierde traditia practicarii artelor martiale, dupa instaurarea Meiji, acestea au fost incluse in curriculele scolare. In perioada in care Japonia a nutrit ambitii imperialiste, s-a pus chiar un accent deosebit pe instruirea lor in pregatirea soldatiilor; ulterior, in timpul ocupatiei, acestea au fost interzise, dar au cunoscut o renastere datorata in parte si popularitatii pe care artele martiale au cunoscut-o in randurile soldatiilor americani.
In limba japoneza exista trei termeni pentru a denumi artele martiale, si anume, budo, bujutsu si bugei. Toti acesti termeni sunt tradusi prin arte martiale, desi intre ei exista unele diferente de nuanta. In timp ce bugei si bujutsu inseamna aproximativ acelasi lucru (radacina bu inseamna „razboinic”, „luptator”, iar gei si jutsu sunt caracterele pentru „arta”, „tehnica”), o diferenta mai semnificativa apare intre bujutsu si budo, bugei fiind mai rar folosit. Acesti termeni subliniaza intr-un fel si diferenta dintre artele martiale traditionale si cele moderne, denumite si koryu budo si respectiv, gendai budo, si anume faptul ca accentul este pus in primul caz mai mult pe tehnica, adica pe partea fizica a antrenamentului, in timp ce in cel de-al doilea caz se considera ca tehnica trebuie sa mearga paralel cu o auto-dezvoltare de natura spirituala. Acest ultim sens se regaseste in terminatia do din budo, care inseamna „cale”, fiind acelasi do si din alte arte traditionale japoneze, cum ar fi shodo, caligrafia sau „calea scrisului”, sau kado, „calea florilor”. Calea (do) este inteleasa ca o permanenta cautare de a se imbunatati pe plan spiritual.
Dezvoltarea artelor martiale din Japonia este strans legata de clasa razboinicilor, adica a samurailor, care erau singurii ce aveau dreptul de a purta arme. Ei trebuiau sa fie experti intr-o serie de tehnici de lupta ce includeau printre altele lupta cu sabia, aruncatul lanciei, folosirea arcului si a sagetii, dar si lupta corp la corp, fara ajutorul armelor. Dezvoltarea acestor tehnici trebuia sa-si faca efectul pe campul de lupta, astfel ca in paralel se dezvolta si bushido, codul de onoare al samurailor, prin care se stipula loialitatea fata de suveran, samuraiul trebuind sa fie pregatit sa-si dea chiar si viata pentru clanul de care apartinea. Desi legaturile de clan si de familie erau foarte puternice, pe campul de lupta se afirmau individualitati, astfel ca fiecare samurai cauta sa fie el insusi un expert, fara a se baza pe camarazii lui in timpul luptei. Treptat, tehnicile se perfectioneaza intr-atat incat miscarile ajung sa fie formalizate (kata), instruirea se face cu un maestru (sensei) iar stilurile de lupta devin organizate in sisteme. Si armele cunosc o evolutie, astfel incat se trece accentul pe arc la sabie, si de la sabia scurta la una mai lunga. Se spune totusi ca aceasta evolutie a armelor ar fi fost mai lenta decat in alte parti ale lumii, ceea ce ar explica atasamentul samurailor pentru armele lor, precum si atentia pe care le-au acordat-o. Aceasta perfectionare a tehnicilor a avut loc si ca urmare a unor perioade de pace, mai ales dupa secolul al XVII-lea. In aceasta perioada, clasa samurailor este puternic influentata de religia budista si cea sintoista, dar si de curentul filozofic confucianist. Aceste principii se regasesc si in bushido, inca de la introducerea principiilor Zen in jurul secolului al XIII-lea. Astazi se invoca Zen oridecateori se considera latura spirituala a artelor martiale, desi la origine Zenul a avut impact asupra samurailor datorita aspectelor sale mai mult practice, legate de auto-control, disciplina, si intuitie pe campul de lupta. Totusi, samuraii nu aveau ca ocupatie exclusiva practicarea artelor martiale, ci se considera ca ar trebui sa fie la indemana lor sa faca un aranjament de ikebana, spre exemplu.
Prin koryu budo (koryu este denumirea folosita pentru orice fel de stil sau scoala traditionala, nu numai de arte martiale) sunt desemnate in general artele martiale clasice, adica cele dinainte de epoca Meiji (1868 – 1912). Un eveniment important in delimitarea celor doua perioade este edictul Haito din 1876, care interzicea purtarea de arme persoanelor care nu faceau parte din fortele de ordine; acest edict i-a afectat in mod deosebit pe samurai, care erau astfel fortati sa se adapteze noilor conditii. Pentru a nu se pierde traditia practicarii artelor martiale, dupa instaurarea Meiji, acestea au fost incluse in curriculele scolare. In perioada in care Japonia a nutrit ambitii imperialiste, s-a pus chiar un accent deosebit pe instruirea lor in pregatirea soldatiilor; ulterior, in timpul ocupatiei, acestea au fost interzise, dar au cunoscut o renastere datorata in parte si popularitatii pe care artele martiale au cunoscut-o in randurile soldatiilor americani.
Prin opozitie, gendai budo sunt artele martiale moderne, sau care s-au dezvoltat incepand din epoca Meiji, fie cu pornire de la la koryo, sau independent de stilurile vechi. Exemplele prototipice sunt aikido si judo, ambele dezvoltate cu incepere din secolul XIX. Totusi, multe stiluri se regasesc atat in cele traditionale cat si in cele moderne, diferenta de denumire fiind in terminatie, care este –jutsu pentru cele traditionale, si –do, pentru cele moderne. Totodata, si metodologia este diferita, cele traditionale incercand, pe cit posibil, sa reinvie vechea traditie. Astfel, dintre stilurile asa-zise vechi fac parte sumo, care se practica cu succes si astazi, fiind considerat sportul national al Japoniei, jujutsu, ale carui elemente se regasesc in judo-ul si aikido-ul modern, dar si in karate-do, kenjutsu, care il are ca echivalent modern pe kendo, iaijutsu, care se regaseste la randul lui in iaido, naginatajutsu, practicat astazi ca si naginata-do, si sojutsu, a carui practica in timpurile noastre este mai restransa. Pe langa judo si aikido, gendai budo mai includ si kyudo si karate-do.
Artele martiale asiatice au devenit foarte populare in secolul XX, astfel ca au ajuns sa fie practicate si de occidentali. Mai mult, unele au reusit sa obtina un statut de sport la nivel profesionist, fiind incluse in competitii sportive oficiale.
Artele martiale asiatice au devenit foarte populare in secolul XX, astfel ca au ajuns sa fie practicate si de occidentali. Mai mult, unele au reusit sa obtina un statut de sport la nivel profesionist, fiind incluse in competitii sportive oficiale.