Ikebana
Ikebana este una dintre artele japoneze cu o larga popularitate in afara Japoniei. Termenul de ikebana 生け花 are in compunere verbul ikeru 生ける „a trai”, si bana 花, varianta sonorizata a cuvantului hana, care inseamna „floare” este redata astfel esenta acestei arte, si anume prelungirea vietii florilor intr-un aranjament ce scoate in evidenta frumusetea naturii, simbolizand efemerul si renasterea. Ikebana mai este cunoscuta si sub numele de kadō 花道, sau „calea florilor”.
Ikebana nu este un simplu aranjament floral cu rol pur decorativ, in constructia caruia guverneaza doar principii estetice. Ca si in artele martiale, exista principii ce trebuie respectate cu strictete, astfel ca astazi sunt peste trei mii de scoli de ikebana doar in Japonia, fara a le include aici si pe cele din afara, unde sunt instruiti atat barbati cat si femei, contrar ideii ca aceasta practica ar fi rezervata strict femeilor. De fapt, abia in secolul al XIX-lea aceasta practica a devenit accesibila femeilor, pana in acel moment fiind chiar un obicei agreat de samurai pentru petrecerea timpului liber.
Originile sale merg in timp pana in secolul al VI-lea, cand calugarii budisti ofereau intr-un ritual inchinat mortilor ofrande sub forma de aranjamente de flori, la acel timp nu prea complicate si fara a se tine cont de anumite principii. Atunci, atat florile cat si ramurile folosite in aranjament erau in pozitie verticala, indreptate spre cer, simbolizand credinta. Acest principiu se regaseste si astazi in ceea ce se numeste „principiul trinitatii” care presupune aranjarea tuturor elementelor respectand cele trei puncte esentiale care indica cerul, pamantul si omul. Treptat, calugarii au inceput sa acorde mai multa atentie felului in care erau aranjate aceste flori, astfel ca, inca din epoca Muromachi (secolele XIV – XVI) s-a dezvoltat ceea ce e recunoscut ca fiind primul stil ikebana, si anume tatebana. Aceasta asa-zisa proto-ikebana presupunea aranjarea elementelor intr-o vaza ingusta si lunga. In secolul al XV-lea, stilul se complica putin in ceea ce e numit rikka, in care se vroia exprimarea maretiei naturii, prin folosirea unor elemente simbolice, cum ar fi ramurile de pin pentru redarea stancilor si a pietrelor, sau crizantemele albe pentru a simboliza un rau sau o alta apa curgatoare. Tot in aceasta perioada apare in arhitectura casei traditionale japoneze spatiul numit tokonoma 床の間, unde se pot expune suluri de caligrafie, obiecte de ceramica sau aranjamente de ikebana, astfel incat si alte categorii sociale incep sa aiba acces la acest gen de arta. Aceasta este si perioada in care apar primele texte care contin primele principii de ikebana, cea mai veche compilatie acoperind anii 1443 – 1536 fiind Sendensho. Tipul de aranjament rikka a devenit foarte popular in secolul al XVII-lea, cand era folosit ca element decorativ in cadrul unor ceremonii sau ocazii festive sau ca decoratii pentru somptuoasele castele construite in perioada Momoyama (1568 – 1603), pierzandu-si din semnificatia religioasa. Tot din secolul al XV-lea isi are originea si cea mai veche scoala de ikebana, numita Ikenobo, dupa numele calugarului budist Ikenobo Senkai, care, fiind foarte apreciat pentru talentul sau in arta florala, a inceput sa primeasca discipoli pe care i-a instruit in aceasta arta. Astazi s-a ajuns la cea de-a 45-a generatie de mare maestru al scolii Ikenobo, dar sectiuni ale acestei scoli se regasesc in multe parti ale globului.
In secolul urmator, aranjamentele de ikebana incep sa fie incluse in cadrul demonstratiilor de ceremonia ceaiului, din aceasta cauza stilul care se dezvolta fiind numit si chabana 茶花 (de la cha, „ceai” si bana/hana, „floare”) Particularitatea acestui stil consta in faptul ca se urmareste construirea unui efect cat mai natural indiferent de obiectele folosite. Acest stil este mai bine cunoscut sub numele de nageire 投入れ (termen ce provine din combinatia verbelor nageru, „ a arunca”, „a azvarli”, si ireru, „a baga”, „a pune inauntru”). Stilul nageire se mai practica si astazi, desi este mult formalizat, astfel incat „efectul natural” este de fapt unul atent studiat. Din nageire s-a dezvoltat in scoala Ikenobo stilul seika 生花 sau shoka, considerat astazi ca fiind clasic. Un aranjament in acest stil are o forma arborescenta asimetrica, formata din trei ramuri ce pornesc dintr-o legatura stransa. Cele trei ramuri se bazeaza pe „principiul trinitatii”, spre deosebire de stilul ikenobo formal unde se folosesc de obicei sapte ramuri pentru a simboliza dealuri, vai sau cascade de apa.
Odata cu epoca Meiji, apare un al treilea stil de ikebana, numit moribana 盛り花 (moru, „a pune una peste alta”, „a grupa”), dezvoltat de scoala Ohara, stil ce presupune mai multa libertate in distributia elementelor, efect datorat probabil modernizarii stilului de viata japonez din aceasta perioada si introducerii plantelor occidentale in crearea de aranjamente. De fapt, acest stil este dezvoltat din seika, opunandu-se acestuia prin faptul ca elementele nu sunt neaparat plasate vertical. In stilul moribana se pot crea decoratiuni pentru peisaje sau gradini, atat pentru ocazii formale, cat si informale. Aparitia stilului moribana a deschis calea pentru alte stiluri si scoli moderne de ikebana, care pun mai mult accent pe creativitate decat pe respectarea unor principii stricte; dintre acestea mentionam aici doar trei scoli: Saga, Sogetsu si Ichiyo. Astazi, dintre cele doua mii de scoli oficiale de ikebana, predomina in mod special trei: Ikenobo, Ohara si Sogetsu. Ikebana, ca de altfel oricare alta arta martiala japoneza, presupune o libertate guvernata de reguli, in sensul ca cine doreste sa devina un maestru in acasta arta, trebuia mai intai sa stapaneasca principiile de baza, pentru ca abia apoi sa poata sa-si impuna propriul stil original.
O componenta esentiala a unui aranjament de ikebana este recipientul in care sunt fixate elementele; acest recipient se numeste kenzan 剣山 si are de obicei pe fundul lui niste ace in care plantele trebuie infipte pentru o mai buna sustinere. Totusi, aceasta metoda este potrivita doar pentru plantele cu o tulpina mai groasa care sa permita infigerea; pentru alte cazuri exista diferite alte metode de fixare. Exista o multitudine de varietati de forme si culori, pentru diferite stiluri si tipuri de aranjament. Kenzan-ul poate sa fie de culoare opaca sau stralucitoare, tinandu-se cont de acest aspect in alegerea lui pentru o mai buna punere in valoare a florilor. In unele cazuri, kenzan-ul este din sticla transparenta, caz in care din nou trebuie acordata atentie faptului ca este posibil sa existe un efect de marire a obiectelor din interior. De asemenea, este considerat necesar sa existe o proportie intre cele trei spatii ale ansamblului delimitate de linia pana la care se ridica volumul apei, linia care marcheaza marginea vasului, si spatiul exterior vasului.
Cosurile de bambus pot fi de asemenea folosite ca recipiente pentru flori incepand din aprilie pana in octombrie, in culori pastelate asortate plantelor in timpul lunilor mai calde, si in culori mai inchise in timpul lunilor mai reci, cand se pot utiliza si fructe. In ikebana nu se folosesc niciodata plante acvatice, iar plantele tropicale nu sunt de preferat intrucat nu au nici o legatura cu anotimpurile, un aspect foarte important in aceasta arta, aranjamentele fiind intotdeauna in acord cu acestea. Festivalurile japoneze sunt in majoritatea lor marcate prin diferite decoratiuni din ikebana, fixate de-a lungul timpului ca specifice lor. De asemenea, s-a dezvoltat si o simbolistica a florilor si a tuturor celorlalte elemente din aranjament.
In ikebana nu se urmareste doar crearea unui colt de natura intr-un decor artificial, ci se doreste simbolizarea naturii ca intreg, astfel ca nu se folosesc doar flori, ci si ramuri, pietre, fructe, muschi, seminte sau frunze; in unele aranjamente moderne, „free-style”, se pot folosi si alte obiecte care nu sunt neaparat luate din natura, cum ar fi hartie, plastic sau metale. Din aceste elemente se va construi un aranjament care nu imita frumusetea naturii, dar nici nu o neaga intr-o decoratiune rigida. In linii mari, exista doua mari tendinte in ikebana ce se practica azi: una este indreptata mai mult inspre exprimarea naturii, iar cealalta are o forma mai abstracta, mai estetizata. Cel mai important lucru in ikebana este armonia elementelor, chiar si intr-o constructie asimetrica, spatiile goale fiind o componenta esentiala a ansamblului. Aranjamentul trebuie sa fie in deplina armonie si cu spatiul in care e depus, punandu-l si pe acesta in valoare.
Ikebana nu este un simplu aranjament floral cu rol pur decorativ, in constructia caruia guverneaza doar principii estetice. Ca si in artele martiale, exista principii ce trebuie respectate cu strictete, astfel ca astazi sunt peste trei mii de scoli de ikebana doar in Japonia, fara a le include aici si pe cele din afara, unde sunt instruiti atat barbati cat si femei, contrar ideii ca aceasta practica ar fi rezervata strict femeilor. De fapt, abia in secolul al XIX-lea aceasta practica a devenit accesibila femeilor, pana in acel moment fiind chiar un obicei agreat de samurai pentru petrecerea timpului liber.
Originile sale merg in timp pana in secolul al VI-lea, cand calugarii budisti ofereau intr-un ritual inchinat mortilor ofrande sub forma de aranjamente de flori, la acel timp nu prea complicate si fara a se tine cont de anumite principii. Atunci, atat florile cat si ramurile folosite in aranjament erau in pozitie verticala, indreptate spre cer, simbolizand credinta. Acest principiu se regaseste si astazi in ceea ce se numeste „principiul trinitatii” care presupune aranjarea tuturor elementelor respectand cele trei puncte esentiale care indica cerul, pamantul si omul. Treptat, calugarii au inceput sa acorde mai multa atentie felului in care erau aranjate aceste flori, astfel ca, inca din epoca Muromachi (secolele XIV – XVI) s-a dezvoltat ceea ce e recunoscut ca fiind primul stil ikebana, si anume tatebana. Aceasta asa-zisa proto-ikebana presupunea aranjarea elementelor intr-o vaza ingusta si lunga. In secolul al XV-lea, stilul se complica putin in ceea ce e numit rikka, in care se vroia exprimarea maretiei naturii, prin folosirea unor elemente simbolice, cum ar fi ramurile de pin pentru redarea stancilor si a pietrelor, sau crizantemele albe pentru a simboliza un rau sau o alta apa curgatoare. Tot in aceasta perioada apare in arhitectura casei traditionale japoneze spatiul numit tokonoma 床の間, unde se pot expune suluri de caligrafie, obiecte de ceramica sau aranjamente de ikebana, astfel incat si alte categorii sociale incep sa aiba acces la acest gen de arta. Aceasta este si perioada in care apar primele texte care contin primele principii de ikebana, cea mai veche compilatie acoperind anii 1443 – 1536 fiind Sendensho. Tipul de aranjament rikka a devenit foarte popular in secolul al XVII-lea, cand era folosit ca element decorativ in cadrul unor ceremonii sau ocazii festive sau ca decoratii pentru somptuoasele castele construite in perioada Momoyama (1568 – 1603), pierzandu-si din semnificatia religioasa. Tot din secolul al XV-lea isi are originea si cea mai veche scoala de ikebana, numita Ikenobo, dupa numele calugarului budist Ikenobo Senkai, care, fiind foarte apreciat pentru talentul sau in arta florala, a inceput sa primeasca discipoli pe care i-a instruit in aceasta arta. Astazi s-a ajuns la cea de-a 45-a generatie de mare maestru al scolii Ikenobo, dar sectiuni ale acestei scoli se regasesc in multe parti ale globului.
In secolul urmator, aranjamentele de ikebana incep sa fie incluse in cadrul demonstratiilor de ceremonia ceaiului, din aceasta cauza stilul care se dezvolta fiind numit si chabana 茶花 (de la cha, „ceai” si bana/hana, „floare”) Particularitatea acestui stil consta in faptul ca se urmareste construirea unui efect cat mai natural indiferent de obiectele folosite. Acest stil este mai bine cunoscut sub numele de nageire 投入れ (termen ce provine din combinatia verbelor nageru, „ a arunca”, „a azvarli”, si ireru, „a baga”, „a pune inauntru”). Stilul nageire se mai practica si astazi, desi este mult formalizat, astfel incat „efectul natural” este de fapt unul atent studiat. Din nageire s-a dezvoltat in scoala Ikenobo stilul seika 生花 sau shoka, considerat astazi ca fiind clasic. Un aranjament in acest stil are o forma arborescenta asimetrica, formata din trei ramuri ce pornesc dintr-o legatura stransa. Cele trei ramuri se bazeaza pe „principiul trinitatii”, spre deosebire de stilul ikenobo formal unde se folosesc de obicei sapte ramuri pentru a simboliza dealuri, vai sau cascade de apa.
Odata cu epoca Meiji, apare un al treilea stil de ikebana, numit moribana 盛り花 (moru, „a pune una peste alta”, „a grupa”), dezvoltat de scoala Ohara, stil ce presupune mai multa libertate in distributia elementelor, efect datorat probabil modernizarii stilului de viata japonez din aceasta perioada si introducerii plantelor occidentale in crearea de aranjamente. De fapt, acest stil este dezvoltat din seika, opunandu-se acestuia prin faptul ca elementele nu sunt neaparat plasate vertical. In stilul moribana se pot crea decoratiuni pentru peisaje sau gradini, atat pentru ocazii formale, cat si informale. Aparitia stilului moribana a deschis calea pentru alte stiluri si scoli moderne de ikebana, care pun mai mult accent pe creativitate decat pe respectarea unor principii stricte; dintre acestea mentionam aici doar trei scoli: Saga, Sogetsu si Ichiyo. Astazi, dintre cele doua mii de scoli oficiale de ikebana, predomina in mod special trei: Ikenobo, Ohara si Sogetsu. Ikebana, ca de altfel oricare alta arta martiala japoneza, presupune o libertate guvernata de reguli, in sensul ca cine doreste sa devina un maestru in acasta arta, trebuia mai intai sa stapaneasca principiile de baza, pentru ca abia apoi sa poata sa-si impuna propriul stil original.
O componenta esentiala a unui aranjament de ikebana este recipientul in care sunt fixate elementele; acest recipient se numeste kenzan 剣山 si are de obicei pe fundul lui niste ace in care plantele trebuie infipte pentru o mai buna sustinere. Totusi, aceasta metoda este potrivita doar pentru plantele cu o tulpina mai groasa care sa permita infigerea; pentru alte cazuri exista diferite alte metode de fixare. Exista o multitudine de varietati de forme si culori, pentru diferite stiluri si tipuri de aranjament. Kenzan-ul poate sa fie de culoare opaca sau stralucitoare, tinandu-se cont de acest aspect in alegerea lui pentru o mai buna punere in valoare a florilor. In unele cazuri, kenzan-ul este din sticla transparenta, caz in care din nou trebuie acordata atentie faptului ca este posibil sa existe un efect de marire a obiectelor din interior. De asemenea, este considerat necesar sa existe o proportie intre cele trei spatii ale ansamblului delimitate de linia pana la care se ridica volumul apei, linia care marcheaza marginea vasului, si spatiul exterior vasului.
Cosurile de bambus pot fi de asemenea folosite ca recipiente pentru flori incepand din aprilie pana in octombrie, in culori pastelate asortate plantelor in timpul lunilor mai calde, si in culori mai inchise in timpul lunilor mai reci, cand se pot utiliza si fructe. In ikebana nu se folosesc niciodata plante acvatice, iar plantele tropicale nu sunt de preferat intrucat nu au nici o legatura cu anotimpurile, un aspect foarte important in aceasta arta, aranjamentele fiind intotdeauna in acord cu acestea. Festivalurile japoneze sunt in majoritatea lor marcate prin diferite decoratiuni din ikebana, fixate de-a lungul timpului ca specifice lor. De asemenea, s-a dezvoltat si o simbolistica a florilor si a tuturor celorlalte elemente din aranjament.
In ikebana nu se urmareste doar crearea unui colt de natura intr-un decor artificial, ci se doreste simbolizarea naturii ca intreg, astfel ca nu se folosesc doar flori, ci si ramuri, pietre, fructe, muschi, seminte sau frunze; in unele aranjamente moderne, „free-style”, se pot folosi si alte obiecte care nu sunt neaparat luate din natura, cum ar fi hartie, plastic sau metale. Din aceste elemente se va construi un aranjament care nu imita frumusetea naturii, dar nici nu o neaga intr-o decoratiune rigida. In linii mari, exista doua mari tendinte in ikebana ce se practica azi: una este indreptata mai mult inspre exprimarea naturii, iar cealalta are o forma mai abstracta, mai estetizata. Cel mai important lucru in ikebana este armonia elementelor, chiar si intr-o constructie asimetrica, spatiile goale fiind o componenta esentiala a ansamblului. Aranjamentul trebuie sa fie in deplina armonie si cu spatiul in care e depus, punandu-l si pe acesta in valoare.